Salen

Suedia nu are muntii asa de inalti precum Austria sau Franta, insa calitatea conditiilor de ski oferite sunt cel putin la fel. Trenul meu spre ski, plecat din Stockholm, trece prin Uppsala...Borlange... Malung. Trece si prin Sala – asa imi dau seama cum s-ar „traduce” Uppsala (locul uneia din cele mai vechi universitati din Europa si prima din Scandinavia): „Sala de Sus”. De fapt, in esenta, suedezii sunt si ei ca si romanii. Si ei au Sala de Sus si Sala de Jos...si ei au un muzeu al satului (Skansen, in Stockholm) ... si ei beau vin fiert iarna...si ei au pozele vechi ale bunicilor pe perete la tara ca si la noi. Doar ca undeva...undeva ei au zis „noi facem altfel”. Si de acolo... la noi a ramas doar poza de pe perete a bunicilor...
Spuneam „in esenta”, dar cred ca tocmai esenta asta face diferenta...Si nu...diferenta asta de care zic eu nu tine de bani...nu tine de faptul ca ei sunt una din cele mai bogate tari din UE si noi cea mai saraca...Tine de oameni. De ceea ce sunt si de ceea ce vor sa faca. Un exemplu: Taximetristul pe care il iau ca sa ma duca la cabana unde am cazarea, nu stie unde e exact locatia si in timp ce o cauta si eu incerc sa vad daca cheia primita sa potriveste la vreo 4-5 usi, a oprit aparatul de taxat. Timp de vreo 10 minute am cautat-o fara macar ca taximetristul sa se enerveze...sau sa taxeze.
Prize in tren la clasa a doua la fiecare bancheta...afisaj electronic in fiecare halta de tren de 4 metri patrati...sunt poate cateva diferente care tin si de bani...insa cred ca si de oameni.
Si se mai spune despre Romania ca are latinitatea ei, si scandinavii ar fi niste oameni mai reci...

In piesa vazuta acum o saptamana la Teatrul Act din Bucuresti, personajul interpretat de Marcel Iures, spune: „Cel mai rau despre un om e sa se spuna ca este bun. Se zice: 'Ce stii despre X?...Aaa...E un om bun'”.
Cred ca sunt prea multi oameni buni in latinatatea asta de care ziceam.
In drum spre Salen – a doua statiune suedeza de ski dupa Are – vad cai si ponei care se plimba intro pustietate alba...case din lemn vopsite in galben...casa din lemn vopsite in rosu. Habar nu am de ce vopsesc suedezii casele la tara doar in galben si rosu. Poate e din acelasi motiv ca si cel al steagului Christianiei (zona independenta din Copenhaga, construita pe spatiul unei foste baze militare, al carei steag e rosu cu trei buline galbene). Intrebat care e semnificatia culorilor de pe steag, la fondarea Christianiei, unul dintre lideri a spus ca o data instalati in fosta baza militara, vopselele lasate de soldati in urma erau cele mai multe vopsele rosii si galbene...Asta era „semnificatia”.
Dintre cei patru munti principali (Hundfjallet, Tandalen, Lindvallen si Hogfjallet) pe care Salen ii are, am apucat sa merg in weekend la primii doi. Acesti 4 munti au impreuna 160 partii si 100 „lift-uri” (Mai multe informatii despre ski in Scandinavia, se pot gasi pe http://www.skistar.com/ ).
Cum spuneam la inceput, muntii nu sunt foare mari (sub 900 de metri in Salen si putin peste 1200m in Are), insa modul cum sunt organizate fac ca in Are sa se fi tinut deja Cupa Mondiala de ski in urma cu cativa ani, iar in Salen sa aibe loc Cupa Mondiala de speed-ski in martie anul acesta.

O data intors din Portugalia acum mai bine de 2 ani, si dandu-mi seama ca nu am sa ma mai intorc acolo, tot ascultam o melodia a lui Dido, „Sand in my shoes”, si ma gandeam la Portugalia, plimbarile la ocean si la faptul ca, asa cum zicea cantecul, eu inca mai aveam nisip in papuci si o sa ramana acolo mereu. Astazi, plecand din Suedia, simt ca pe langa nisip, acum o sa am si zapada „in my shoes”...Si nu are sa se topeasca vreodata...
Ajuns in Suedia prima data acum mai bine de un an si jumatate, in weekendul trecut a venit momentul sa imi iau ramas bun de la tara asta. Am facut-o in weekend pentru ca nu o sa am timp sa imi iau ramas bun saptamana aceasta. Mi-am luat ramas bun stand intro cabana vopsita in rosu pe din afara, aflata la 8 km de granita cu Norvegia, intro pustietate alba si privind poza unei bunici pe perete...

Poiana Stampei şi Piatra Fântânele

O zi de sarbatoare...De dimineata cand vezi soarele rasarind pe sub acoperis si printre brazi...O zi de sarbatoare cu ţurţuri uriasi...O zi de sarbatoare cu un gard rasturnat in directia muntelui care se ridica in fata...O zi de sarbatoare cu fulgi ce stralucesc precum bucati de sticla...O zi de sarbatoare cu un trifoi cu patru foi...O zi de sarbatoare petrecuta impreuna cu cei dragi...O zi de sarbatoare catarandu-ne ca sa ajungem mai sus...O zi de sarbatoare care se aproprie de sfarsit...O seara la gura focului gandindu-ne la...o alta zi de sarbatoare...

Valea Vinului

Doar multi ani mai tarziu, cand bunicul murise, iar eu devenisem adult, mi-am dat seama, in sfarsit, ca si bunica mea crezuse in vise. Altminteri nu ar fi avut niciun motiv sa imi spuna intro seara, pe cand stateam amandoi in usa casutei de tara in care acum traia singura, cu ochii atintiti la cerul instelat: "Lumea e asa de frumoasa si e asa de pacat ca trebuie sa mor”.
Jose Saramago
(fragment din discursul de receptie a Premiului Nobel pentru Literatura, 1998)

Cu totii avem vise...fie ca avem 5 ani si jumatate sau 65 de ani...Cu totii visam la:
o casa simpla inconjurata de zapada dar plina de caldura, la care sa ajungem acasa...un brad impodobit de Craciun...o biserica unde sa ne simtim doar simplii oameni...o ulita unde sa mergem cu totii la sanius...un moment in care simtim ca cineva ne priveste de sus si ne face sa zambim...un pod pe care trebuie sa il trecem pentru a fi fericiti...un loc in care sa simtim ca suntem singuri in liniste departe de stresul civilizatiei...un drum pe care trebuie il urcam...o zapada care chiar este de „o palma” atunci cand se spune ca „omatul este de o palma”...cativa oameni dragi cu care sa visam impreuna la toate astea...un drum pe care trebuie sa il coboram uneori si sa lasam unele lucruri in urma...o casa a bunicilor la tara de la care sa putem visa cu totii intro seara, cu ochii atintiti la cerul instelat ...ca lumea e asa de frumoasa...