Lumea de deasupra mea

Marti am vazut Ratatouille. In sfarsit in ultimele 2,5 saptamani (am ajuns sa raportez saptamana mea in 1,5 zile sau 2,25 zile) apuc sa vad un film.
Remy, personajul principal – fiind un soricel care traieste in canalele unui oras impreuna cu confratii lui – se hotaraste ca el vrea mai mult decat sa manance toata viata din gunoaie si sa traiasca in canale. Astfel, iesind prima data la suprafata – nu pentru a fura mancare – ci sa vada ce e acolo, vazand Tour Eiffel, spune: « Pleaca de aici....Vrei sa spui ca in tot acest timp deasupra mea era Parisul ?» si zambind, isi incepe aventura.
Ultimele weekenduri au ajuns sa fie o cursa continua contracronometru pentru mine.... contracte, semnaturi...La fel si zilele dintre cele doua weekenduri....Cafea, avion, stewardeza....aeroport, stress..Go Live...taxi...hotel...work..work...Joi...
Marti...Pranz cu aceeasi oameni cu care am luat si micul dejun...Vrei sa luam si cina impreuna, Florin ?...Nu, multumesc. Ma simt ca un robotel de 2,5 saptamani....
Intro saptamana de acum, probabil am sa zic si eu ca si Remy....

« Pleaca, de aici... vrei sa spui ca in tot timpul asta - in timp ce stateam 9-10 ore cu laptopul in fata la serviciu, si inca 3-4 ore in hotel - pe aceasi planeta, la 3400 Km de mine era Casablanca?» ...si primind vantul care bate usor din fata, sa o apuc spre Sahara entuziast...

Umbre si reflexii

Super size Serbia

De ieri exista o noua tara in lume. Pristina este o noua capitala acceptata sau nu de celalalte tari din lume. Cred ca si unii (sarbii) si ceilalti (cei din Kosovo) sunt indreptatiti. Dupa proclamarea independentei, multi tineri din Belgrad au iesit sa protesteze, mai mult sau mai putin violent, in fata Ambasadei SUA (principalul sustinator al independentei)...si...in fata unui McDonalds – pe care au incercat sa il devasteze si unde au fost raniti 19 politisti si civili. Cu siguranta, in acel Mc.Donalds nu lucreza nici un american….cu siguranta cei din Belgrad mananca si ei acolo….Toata frustrarea si dezamagirea acelor sarbi s-a resfrant insa si asupra a ceea ce si in cazul unui razboi, ar fi un prim loc care ar fi devastat- fiind o imagine pentru America. Cred ca lucrul acesta remarca cat de important poata sa fie un brand corporatist...
Sus, este o poza facuta saptamana trecuta cu Universitatea din Viena, unde au studiat atatia oameni care au schimbat lumea...si Mc Donalds-ul de langa :-)

Viena - Cafeneaua de pe colţ

Uneori, e nevoie de lucruri marunte sau de un oras frumos, ca sa simt ca am/voi avea fericire. O caut uneori zgribulit de frig...
O caut mergand in alte si-n alte locuri...Acolo sunt oameni care o cauta si ei.
Cand savurez cafiaua si avem norocul sa stam si la masa din colt intro cafenea de pe colt, din unul din cele mai frumoase orase in care am fost pana acum, simt ca am gasit un alt loc in care as vrea sa traiesc...in care as fi fericit.
Lumea are insa doar cateva cafenele pe colt sau sunt pe colt dar...nu servesc cafia.
Atunci cand o gasesc, sunt ca un copil sau ca si un indragostit, sau ca si un om...depinde ce vrei sa fi in viata. Intrun film recomandat de cineva drag, se spunea ca Fellini credea ca unul din cele mai importante lucruri din viata este sa nu ne pierdem entuziasmul pe care il avem atunci cand suntem copii.....Atunci cand mergem prima data pe tricicleta...sau atunci, cand oameni mari fiind...cautam o cafenea pe coltul unei strazi...

Am scris „cafia” intentionat cu „i” pentru ca pentru mine are aroma mai buna astfel :-)

St. Johann / Kitzbühel in Tirol

Liber...Imi aduc aminte cum ma simteam pedaland sub soarele de la miezul noptii in Fairbanks acum 5 ani...Liber...Pot face orice, trebuie sa vreau doar – gandeam atunci. Acum, dupa o saptamana de ski, inca imi tremura picioarele, iar mainile parca nu gasesc cu exactitate tastele lasate balta pentru o saptamana, ci cauta locul unde trebuie sa infing
băţul ca sa nu cad la vale. Picioarele si in somn o iau la dreapta si apoi vireaza brusc la stanga sa nu cad in vis pe partia care se deschide in fata. Totul este sa nu imi fie frica...Insa imi este, dupa ce cad de patru ori in 20 de metri si imi zic ca locul meu e un pic mai in jos pe partia de incepatori. Dupa-masa, reusesc sa revin in locul de dimineata iar cei 20 de metri sa devina 40...60...iar apoi partia albastra...sa devina rosie.
Imi aduc aminte un citat dintrun film care spunea ca in Alpi in Austria, se construise calea ferata inainte sa existe vreun tren sau vreo posibilitate de a avea vreunul in zona aceea in viitor. Pur si simplu oamenii facusera demersuri pentru a-si indeplini un vis, inainte ca acel vis, in ochii altora sa fie posibil. Oare trenul din poza de mai sus, merge pe acea veche cale ferata?
Ce o sa tin minte e nu neaparat ca am invatat sa skiez mai repede de cat ma asteptasem, ci mai ales libertatea pe care o simteam, cea pe care o simteam pedaland dupa 14 ore de munca in Fairbanks – cea pe care o simt acum in concediu in Tirol, departe de Q,W,E,R,T,Y,U si prietenii lor...departe...si...liber.